Acupunctura

Acupunctura este o altă terapie complementară clasică şi în acelaşi timp şi modernă. Se ştie cu certitudine că sorgintea ei se află în Extremul Orient. Mult timp şi în mod greşit s-a considerat că paternitatea metodei ar aparţine Chinei şi că s-a practicat în trecut exclusiv în această ţară. Extinderea cercetărilor a demonstrat că aceasta era practicată simultan în Japonia şi Vietnam şi chiar în Mongolia.

În Euro­pa, acupunctura a apărut abia de 500 de ani, fiind privită la început cu neîncredere şi suspiciune, apoi cu bunăvoinţă, încredere şi speranţă. Astăzi a ajuns la un stadiu de dezvoltare care a impus-o în mai toate ţările lumii ca parte a terapeuticii complementare, paralelă medicinii clasice alopate.

De ce se recurge astăzi la acupunctură?

Deoarece ea constituie o modalitate de a umple golul existent în terapeutica unor boli funcţionale sau a unor boli grave, dar dificil de tratat prin agenţi terapeutici medicamentoşi (preparaţi pe cale sintetică sau chiar din plante medicinale). Astfel s-a ajuns la utilizarea acupuncturii ca mijloc terapeutic care foloseşte factori fizici, lipsiţi de toxicitate şi, în plus, destul de uşor de aplicat de medic (mai greu însă de suportat, la început, de bolnav, din cauza microtraumatismelor pe care este nevoit să le suporte la introducerea intracutanată a acelor).

Diagnosticul în acupunctură presupune, pe lângă modalitatea clasică de rea­lizare, şi o metodologie nouă de lucru, bazată pe rezultatele obţinute din cercetarea pulsului bolnavului. Valoarea diagnostică a pulsului în acupunctură este aşa de mare încât medicina tradiţională extrem-orientală identifică 27 de caracteristici ale acestuia.

Acupunctura foloseşte factori fizici lipsiţi de toxicitate şi destul de uşor de aplicat. De aici, două consecinţe care au dominat şi care mai sunt încă de actualitate în practica acupuncturii: studierea extrem de analitică a topografiei ecranului biolo­gic cutanat, pentru găsirea punctelor celor mai active (meridianele); extinderea indi­caţiilor acestei terapii, de la tulburările funcţionale la suferinţele cu substrat organic.

Dacă prima consecinţă a impulsionat cercetările, în aşa fel încât s-a ajuns la definirea locului şi timpului optim de aplicare a acupuncturii, în schimb, cea de a doua a avut urmări nefaste, fie întârziind instituirea unei terapii active în unele boli în care acupunctura era insuficientă sau total ineficientă (un exemplu îl constituie tuberculoza pulmonară), fie scăzând interesul medicilor şi bolnavilor faţă de un procedeu terapeutic potenţial util în multe situaţii.

În concepţia medicinii extrem-orientale, omul este identificat cu o plantă ale cărei frunze şi rădăcini constituie polii prin care îşi realizează încărcătura constantă de energie care circulă de sus în jos şi invers. Din jocul circulaţiei energiei se reali­zează acea alternanţă a energiei între cei doi poli, care echivalează cu funcţionalita­tea normală a organismului, deci cu starea de sănătate. Ruperea echilibrului energii­lor conduce la apariţia bolii. Pentru însănătoşirea bolnavului este necesar să fie re­adus la normal acest echilibru energetic, punct de vedere care pleacă de la premisa fundamentală a existenţei factorilor de însănătoşire în însuşi organismul bolnav.

Indicaţiile acupuncturii

Sunt în special de ordin curativ, interesând mai ales afecţiunile în care durerea constituie manifestarea dominantă. Deoarece poate sti­mula şi mecanismele fiziologice de apărare ale organismului, metoda are şi o valoa­re profilactică nespecifică.

În scop curativ, acupunctura îşi găseşte indicaţii foarte largi: de la tulburările funcţionale pure, fără leziuni organice bine definite: nevralgii de sciatic, de trigemen, de facial, dischinezii biliare, cefalee de tip vascular, dismenoree, suferinţe ale organelor cavitare (care, pe lângă elementul funcţional, au la bază şi leziuni orga­nice, aşa cum este cazul în ulcerul gastroduodenal, în unele colecistite acute şi cro­nice, în colonul iritabil, în arteriopatia obliterantă), afecţiuni care au la bază spasme ale musculaturii netede (colici biliare, intestinale, bronhospasm) sau chiar în scop anestezic (sub anestezie acupuncturală au fost posibile intervenţii chirurgicale cu rezultate pozitive în laringectomii, gastrectomii, splenectomii).

Desigur, şi această metodă are limite şi contraindicaţii. Astfel, în cazurile cu leziuni organice ireversibile, cum ar fi bolile canceroase, bronşitele cronice obstructive, bolile valvulare cardiace, bolile renale şi bolile endocrine, rezultatele sunt slabe sau nule.

După părerea specialiştilor în acupunctură, această terapie complementară dă cele mai bune rezultate la persoanele subponderale sau normoponderale şi la copii (faţă de adulţi). La copil, acupunctura îşi poate găsi utilitatea într-o serie de afecţiuni rezis­tente la încercările terapeutice alopate sau în paralel cu acestea; se ştie însă că apli­carea acupuncturii este mai dificilă la această vârstă, din cauza fricii care îl mar­chează pe copil la vederea numeroaselor ace care urmează să-i fie implantate.

Presopunctura, în schimb, este o metodă mai „blândă” şi se poate aplica şi la copii.