Homeopatia: stiinta care trateaza pacientul ca un intreg
Se considera atat  fizicul si psihicul,  precum si predispozitia ereditara, mediul si modul de viata

Elemente de practică homeopatică, dr. Teodor Caba îl citează pe prof. dr. Antoine Lacassagne, membru al Academiei de Medicină şi al Academiei de Ştiinţe a Franţei:

„Nimeni nu va aduce niciun prejudiciu medicinei dacă se va declara adept al acupuncturii sau al homeopatiei. Înainte de toate, orice medic trebuie să-şi respecte jurământul de sluji­tor al sănătăţii, să cunoască atât metodele terapeutice antice, cât şi pe cele moderne”.

Marele Hipocrat, referindu-se la tratamentul bolilor, spunea:

„Pentru a vindeca un bolnav, avem mai multe posi­bilităţi: fie să lăsăm bolnavul să se vindece singur fără aju­torul vreunui medicament (oferindu-i doar condiţiile de vindecare); fie să-i dăm medicamente contrare cauzei care a produs boala (contraria contrariis curantur) [alopatia de astăzi (n.aut.)]; fie să-i dăm bolnavului medicamente ase­mănătoare cauzei care a produs boala (similia similibus cu­rantur)” [homeopatia de astăzi (n.aut.)].”

De atunci a trecut mult timp în care aceste principii te­rapeutice de bază au fost uitate, iar în practica medicală s-a folosit şi s-a dezvoltat doar principiul contraria contrariis curantur, adică medicina alopată.

Istoric

Cel care a creat termenul de „homeopatie” a fost Samuel Hahnemann (născut la Meissen în anul 1755 şi mort la Paris în anul 1843, în vârstă de 88 de ani), care a practicat medi­cina în mai multe oraşe ale Germaniei, stabilindu-se în cele din urmă la Leipzig, şi a lucrat o perioadă şi ca medic per­sonal, bibliotecar şi numismat al baronului Samuel von Bru-kenthal din Sibiu, guvernatorul Transilvaniei.

Acesta a făcut o dublă descoperire, sau mai bine spus, o redescoperire. A constatat că boala poate fi tratată şi vindecată prin substanţe capabile să producă la omul sănătos sim

ptome asemănătoare cu ale bolii respective; iar pe de altă parte, a con­statat că diluţiile din ce în ce mai mari, infinitezimale, din di­verse substanţe, chiar din cele inerte, ca siliciul sau grafitul, pot conferi proprietăţi farmacodinamice noi, necunoscute şi puternice asupra organismului în stare de receptivitate.

Decepţionat de ineficacitatea medicamentelor în prac­tica medicală, a început să se ocupe de traducerea unor lu­crări ştiinţifice. Traducând cartea A Treatise of Materia Medica a unui reputat medic scoţian, William Cullen, a fost intrigat de incoerenţa explicaţiilor asupra mecanismului de acţiune a chininei în stările febrile. Atunci a experimentat pe el însuşi această substanţă şi a rămas surprins, deoarece chi­nina administrată în doze mari produce accese febrile ase­mănătoare cu acele febre intermitente în care era indicată.

Frapat de aceste rezultate, el a experimentat în continuare, pe el şi pe alţii, şi alte remedii, ca: beladona, mercur, digita-lis etc. şi a putut verifica astfel universalitatea legii similitu­dinii. În anul 1810 Hahnemann şi-a publicat rezultatele în prima ediţie a lucrării sale intitulate Organon der Heilkunst, care marchează istoric apariţia homeopatiei.

Ce este homeopatia

Metoda de tratament numită homeopatie (termen inven­tat de Hahnemann, derivat din greacă şi însemnând „sufe­rinţă similară”) a pătruns cu destulă dificultate în lumea medicală, dar astăzi este recunoscută în multe ţări ale lumii, inclusiv în ţara noastră.

Pentru toate metodele terapeutice abordate de om de-a lungul vremii (magice, empirice, ştiinţifice), proba timpului a fost esenţială. Unele au dispărut, altele au fost continuu mo­dificate şi îmbunătăţite, câteva s-au menţinut mai mult sau mai puţin în forma iniţială, iar multe au fost foarte adecvate doar anumitor perioade de timp, pentru ca apoi să fie abando­nate. În privinţa medicinei, proba timpului este foarte aspră, dar determinantă, ea validând sau infirmând orice remediu.

Dacă ne referim la homeopatie, trebuie să recunoaştem că aceasta a rezistat probei infailibile a timpului de peste 200 de ani. Principiul său de bază constă în faptul că ace­leaşi substanţe – din regnurile animal, vegetal sau mineral – care pot provoca anumite simptome la omul sănătos, pot să combată aceleaşi tulburări la omul bolnav, dacă sunt admi­nistrate în soluţii foarte diluate.

Cu alte cuvinte, în homeopatie răul se scoate prin apli­carea aceluiaşi rău, dar mult mai mic, aşa precum înţelep­ciunea populară a intuit – „cui pe cui se scoate” – , dar niciodată un cui mare nu va scoate un cui mic, ci dimpotrivă, aşa cum se practică şi în homeopatie, cuiul mare (boala) se scoate cu un cui mic (cu dozele homeopatice).

Homeopatia se bazează pe patru mari principii sau legi:

1. principiul similitudinii;

2. principiul dozei infinitezimale;

3. principiul dinamizării sau potenţării;

4. principiul individualizării.

1. În conformitate cu principiul fundamental al similitu­dinii, în homeopatie se utilizează numai remediile care la omul sănătos pot produce simptome asemănătoare cu cele ale bolii ce urmează a fi tratată la pacientul respectiv, în com­pletă contradicţie cu tratamentele din medicina clasică sau alopată, care se bazează pe o concepţie complet diferită, adică pe principiul contrariilor, care constă în utilizarea unor remedii cu acţiune contrară elementelor sau factorilor care au provocat boala.

Acest principiu al homeopatiei recunoaşte aceleiaşi sub­stanţe atât capacitatea de a provoca unele tulburări sau afec­ţiuni , cât şi pe aceea de a vindeca aceleaşi afecţiuni, dacă este utilizată în diluţii infinitezimale.

Este locul să amintim aici de unul dintre principiile enun­ţate de Hipocrat: „Să dai leacuri asemănătoare cauzei care a produs boala”.

2. Cel de al doilea principiu al homeopatiei constă în uti­lizarea unor doze infinitezimale, numite astfel deoarece se obţin prin aplicarea unor diluţii foarte mari. Pentru a da un exemplu în cifre: cea de a 10-a diluţie centesimală (10^-20) se poate scrie 0,00000000000000000001, deci o unitate din re­mediu este precedată de 19 zerouri.

Unii homeopaţi au exagerat, ajungând la utilizarea unor diluţii de ordinul sutelor de mii, ceea ce a produs alunecarea pe panta fantasticului şi a condus la scăderea credibilităţii acestei metode terapeutice.

În justificarea eficacităţii şi necesităţii dozelor infinite­zimale, L. Cardoso a afirmat următoarele:

„Materia, presu­pusă în trecut ca fiind indestructibilă, se dematerializează, cu eliberarea unor energii intraatomice…; astfel, medica­mentul câştigă din energia cinetică, pierzând din materialitate şi toxicitate”. Iar un alt om de ştiinţă a afirmat că „dozele in­finitezimale acţionează asupra organismului, ca un stimula­tor al mijloacelor sale de apărare, fără a-i agrava suferinţele”.

Eficacitatea dozelor homeopatice infinitezimale a fost dovedită în numeroase experienţe efectuate în laboratoare, dar spre edificare vom prezenta numai una dintre acestea.

A. Cier şi J. Boiron au injectat aloxan unor şoareci, inducându-le în modul acesta îmbolnăvirea de diabet. După ce li s-a administrat din nou aloxan, dar în doze infinitezimale, s-a constatat vindecarea lor şi revenirea glicemiei la valorile normale iniţiale.

3. Cel de-al treilea principiu constă în administrarea do­zelor infinitezimale homeopate, după o prealabilă dinami­zare a lor (agitarea puternică), ceea ce transformă substanţele medicamentoase în remedii deosebit de active pentru a pe­netra şi a acţiona asupra organismului.

4. Cel de-al patrulea principiu de bază al homeopatiei este acela al individualizării tratamentului. El sebazează pe faptul că bolnavii reacţionează diferit la remediile homeo­pate, iar acestea (precum şi diluţiile cele mai adecvate) se aleg potrivit simptomelor specifice şi constituţiei fiecărui pa­cient în parte.

Acest fenomen se înregistrează şi în cazul remediilor alopate, deşi se pare că într-o proporţie ceva mai mică, iar neglijarea lui constituie încă o tară a medicinei clasice, care tratează numai bolile sub aspect general şi nu pacienţii care suferă de bolile respective şi care adesea reacţionează la ace­laşi remediu în mod foarte diferit, potrivit caracteristicilor personale ale fiecăruia.

Pentru individualizarea tratamentului homeopat se utili­zează un consult pe o durată mai mare decât în cazul medi­cinei alopate, în timpul căruia, pe lângă alte metode specifice medicale, medicul discută cu pacientul amănunţit despre foarte multe aspecte ale vieţii şi sănătăţii sale, punându-i tot felul de întrebări.

Printre altele, individualizarea tratamentului homeopat ţine cont nu numai de afecţiunea pacientului, dar şi de con­stituţia şi temperamentul acestuia, precum şi de întreaga sa existenţă biologică actuală şi anterioară.

Deoarece consultaţiile acestea necesită un timp înde­lungat, atunci când este posibil ele pot fi înlocuite cu altele care sunt mult mai operative şi adesea mult mai precise, dar care nu sunt utilizate în medicina clasică (între altele, deter­minări radiestezice, metode inforspirituale sau utilizarea di­feritelor capacităţi extrasenzoriale ale unor terapeuţi).

Trebuie să subliniem că în practica homeopatică se pot utiliza trei metode:

– metoda unicistă, care recomandă aplicarea unui singur remediu homeopat;

– metoda pluralistă, care recomandă aplicarea mai mul­tor remedii homeopate în cursul aceleiaşi zile, dar în prize separate;

– metoda complexistă (complexismul), care utilizează for­mule compuse din mai multe remedii homeopate, care se iau toate odată.

Remediile homeopatice pot fi de origine minerală, ve­getală sau animală şi pot fi sub formă de soluţii, siropuri, gra­nule, pomezi etc.

Referitor la materiile prime sau sursele medicamentelor homeopatice, acestea pot fi:

–  elemente sau compuşi chimici, fie de natură minerală, fie organică;

– tincturi-mamă, care se obţin prin dizolvarea în alcool a unor substanţe de natură minerală, vegetală sau animală;

– macerate, adică preparate rezultate prin acţiunea unor substanţe specifice asupra anumitor substanţe animale sau vegetale, dar mai ales asupra unor muguri vegetali;

– produse din culturi microbiene sau chiar din prelevate biologice ale bolnavului respectiv.

Neîncrederea unora faţă de metoda homeopatică provine de la faptul că se utilizează soluţii excesiv de diluate, în care prin analize nu se mai regăseşte substanţa activă de la care s-a pornit. În aceste condiţii s-a avansat ideea că soluţia, deşi pierde chimic substanţa pe care a avut-o iniţial, capătă în schimb unele caracteristici fizice şi energetice deosebite şi un înalt grad de potenţare şi dinamizare.

În introducerea cărţii lui Teodor Caba, Elemente de prac­tică homeopatică, dr. Arcadie Percek scrie următoarele:

„Aş dori să pun pe această cale, marilor sceptici în ceea ce priveşte homeopatia, doar 3 întrebări, dintr-un număr in­comparabil de mare pe această temă, rugându-i ca ei înşişi să-şi răspundă:

1. Dacă e adevărat – cum se susţine uneori — că succe­sele homeopatiei se datorează doar autosugestiei, cum să ne explicăm faptul că aceste succese există şi la nou-născuţi, la animale şi chiar la plante? (Precizăm în acest sens faptul că există dovezi certe că numeroase boli ale nou-născuţilor care nu au putut fi rezolvate, de exemplu, cu antibiotice au cedat în faţa remediilor homeopatice; precizăm, de asemenea, că există dovezi certe că tot pe această cale au putut fi rezolvate numeroase epizootii, ca şi numeroase boli din lumea vege­tală.)

2. Dacă e adevărat – cum, de asemenea, se susţine în mod obişnuit – că nu pot exista efecte terapeutice când di­luăm la maximum o serie de substanţe medicamentoase sau chimice, cum este cazul în terapia homeopatică, cum ne ex­plicăm faptul că numai câteva granule de polen pot declanşa o violentă criză de astm bronşic sau că doze infinitezimale din alte substanţe pot declanşa atâtea boli alergice cu care este confruntat omul?

3. Şi, în sfârşit, dacă e adevărat că organele de simţ reac­ţionează la doze extraordinar de mici de substanţe chimice, fiind demonstrat în acest sens, experimental, faptul că papi-lele gustative, de exemplu, pot percepe stricnina în diluţii in­credibile de 1/milion, iar iodul în diluţii de 1/250.000, de ce să nu admitem că şi alte structuri ale organismului ar putea acţiona la fel?”

Remedii terapeutice naturiste homeopatice

Trebuie subliniat faptul că, în cadrul homeopatiei care se practică astăzi, dintre cele patru principii prezentate mai sus, în primul rând stă principiul similitudinii, care recu­noaşte aceleiaşi substanţe posibilitatea de a declanşa anumite tulburări la omul sănătos, iar în al doilea rând acela că diluţiile infinitezimale din substanţa respectivă pot să le înlăture la omul bolnav.

Primul este deci principiul „similia similibus curantur” (ceva asemănător vindecă asemănătorul), complet opus tradiţiei clasice, în care simptomele sunt combătute cu mij­loace contrare („contraria contrariis curantur”).

Cercetările, studiile, experimentele şi recomandările spe­cifice prezentate în cadrul lucrării de faţă, fără să nege sau să neglijeze acest principiu, s-au bazat în special pe principiul diluţiilor infinitezimale şi pe cel al dinamizării dozelor, care oferă remediilor homeopatice o puternică energie vitală, ce contribuie în mod hotărâtor în procesul de vindecare.

Aceste principii au fost privite şi tratate din perspectiva medicinei naturiste, iar la obţinerea remediilor, pe lângă me­todele clasice, s-au folosit şi unele mai subtile, cum sunt cele bioinforspirituale. Astfel, s-a stabilit un număr restrâns de remedii naturiste homeopatice, care pot acoperi aproape în totalitate afecţiunile fiinţei umane, prin ele înseşi şi prin diluţiile stabilite.

Pentru amplificarea calităţilor şi a puterii curative a aces­tora, s-au elaborat şi se recomandă şi aplicarea unor proce­duri suplimentare mai subtile, atât în cursul pregătirii lor, cât şi după realizarea acestora, şi anume, proceduri radiestezice şi bioinforspirituale.

Avantaje:

Dintre numeroasele remedii naturiste analizate şi expe­rimentate, autorul a ales trei, fiecare din acestea prezentând o serie întreagă de avantaje:

–  se pretează perfect la transformarea lor în remedii natu­riste homeopatice;

–  acoperă aproape toate tipurile de afecţiuni maladive ale oamenilor;

–  nu prezintă incompatibilităţi;

– acţiunea lor nu este afectată de caracteristicile tempera­mentale ale bolnavilor, aşa cum a arătat dr. Eduard von Grauvogl că se întâmplă cu multe dintre remediile utili­zate în homeopatie;

– sunt utilizabile, cu rezultate foarte bune, la toate cele trei tipuri psiho-somatice în care homeopatia împarte oame­nii: tipul carbonic, tipul fosforic şi tipului fluoric;

– pot fi aplicate prin oricare dintre metodele medicinei ho­meopatice: unicistă, pluralistă sau complexistă.

Aceste remedii naturiste homeopatice sunt următoarele:

a. petrolul;

b. argila;

c. bitterul suedez.

Terapiile prin petrol, argilă şi bitter suedez au fost deta­liate în subcapitole separate. Referitor la caracteristicile vin­decătoare specifice ale petrolului, argilei şi bitterului suedez, precum şi pentru afecţiunile în care pot fi folosite aceste re­medii naturiste, cititorii sunt rugaţi să revadă subcapitolele amintite mai sus.

Se specifică în mod expres faptul că toate efectele vin­decătoare ale acestora – în utilizarea lor pe cale internă – se regăsesc şi în cazul produselor homeopatice preparate pe baza lor, dar cu efecte mult mai accentuate.

Diluţii optime

În prepararea medicamentelor homeopatice se practică în principal două modalităţi de diluare a remediilor utilizate.

Cea mai utilizată este metoda Hahnemann, la care diluţiile se fac pe bază de mediu lichid sau solid. Se obţin di­luţii decimale, dacă se fac în raport de 1/10 (acestea se notează cu litera D) sau centezimale, dacă se fac în raport de 1/100 (se notează cu CH).

Diluţia Dl presupune obţinerea unei soluţii cu concen­traţia de 10^–1, D2 corespunde unei concentraţii a soluţiei de 10^-2, D10 unei concentraţii de 10^-10 etc.

Diluţia CH1 înseamnă obţinerea unei soluţii cu concen­traţia de 10^-2, CH2 corespunde unei concentraţii a soluţiei de 10^-4, CH10 unei concentraţii de 10^-20 etc.

Diluţiile mici şi mijlocii sunt suficiente pentru a vindeca o boală acută. Pentru bolile cronice şi bolile grave, adeseori considerate drept incurabile, se folosesc diluţii mai mari.

Valoarea remediilor homeopatice nu se poate verifica şi demonstra în laborator, unde se experimentează asupra ani­malelor sau oamenilor sănătoşi, deoarece ele nu au acţiune decât asupra organismelor bolnave. Prin utilizarea lor se in­duce o boală artificială, care se substituie bolii naturale. Este o terapie de substituţie, care conduce la o imunizare asemă­nătoare serurilor şi vaccinurilor, dar mult mai rapidă ca aces­tea şi fără a produce efecte adverse.

Căutându-se a se stabili, prin metode bioinforspirituale, cele mai favorabile şi eficiente diluţii medii ale remediilor naturiste terapeutice homeopate recomandate în această lu­crare, s-a ajuns la concluzia că petrolul şi argila trebuie homeopatizate la diluţii centezimale, iar bitterul suedez la diluţii decimale, astfel:

a. petrol – diluţia C20 (10^-40);

b. argilă – diluţia C20 (10^-40);

c. bitter suedez – diluţia D6 (10^-6).