Homeopatia

 

Termenul de homeopatie sau de hahnemanism defineşte o doctrină terapeu­tică inaugurată de medicul şi chimistul Samuel Hahneman la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Ea se bazează pe principiul ,,similia similibus curantur” („asemănătoa­rele se tămăduiesc prin asemănătoare”), după care o suferinţă umană se tratează cu remedii care produc, la omul sănătos, simptome asemănătoare.

Subliniem că o bună parte din remediile homeopatice se prepară din plante, fructificându-le virtuţile terapeutice. De altfel, homeoterapia a apărat din dorinţa de a se limita consumul exagerat de medicamente de sinteză numai la anumite boli şi etape ale acestora şi de a se evita astfel frecvenţa, amploarea şi severitatea reacţiilor adverse (nedorite) ale organismului.

Homeoterapia caută să stimuleze energiile corpului uman şi să-l facă să lupte împotriva unora din îmbolnăvirile sale. Că este aşa, stă mărturie faptul că remediile homeopatice se prepară şi se administrează în diluţii foarte mari. Diluţiile mari pre­supun doze de substanţe active foarte mici, chiar infinitezimale, ajungând atât de re­duse încât, practic, nu se mai găsesc în solvent (mediul fizic în care se face diluţia).

În optica homeoterapeutului, fiecare individ este diferit de toţi ceilalţi şi prin urmare remediul său homeopatic va fi diferit ca substanţă activă şi ca mod de diluţie şi de administrare în timp. Tratamentul va căuta să răspundă simptomelor fizice şi psihice ale bolnavului, dar şi sensibilităţilor sale particulare.

Ca ştiinţă, homeopatia se bazează pe câteva legi proprii:

  • vindecarea porneşte din partea superioară a corpului (de la cap) şi merge spre partea sa inferioară (la picioare);
  • începe dinspre interior spre exterior, de la organele mai importante spre celelalte şi de la simptomele minore către cele majore.

Astfel concepută şi aplicată, homeoterapia este o formă de medicină foarte sigură şi lipsită de riscuri terapeutice (nu există efecte secundare ca răspuns la medicamentele homeopatice). Ea tratează individul ca pe un întreg.

Rolul homeoterapiei este de a menţine o bună stare de sănătate a organis­mului şi de a-l ajuta să prevină, dar şi să învingă bolile care-l agresează. Pe lângă remediile specifice, practica homeopatică foloseşte şi sfaturile pentru o viaţă raţio­nală, în care exerciţiul fizic, respiraţia corectă, postura (poziţia) corpului, băile de soare, îngrijirea danturii (şi, în general, a gurii) şi, cel mai important element, nutri­ţia nu trebuie să fie neglijate, ba chiar dimpotrivă, să fie respectate cu stricteţe.

Principiul care stă la baza homeopatiei ca terapie naturală („similarele se vin­decă prin similare”) a fost enunţat chiar de Hippocrate, părintele medicinii. în acest scop, organismul îşi foloseşte propriile reacţii şi resurse biologice, ca să se auto­regleze şi să-şi compenseze funcţiile alterate sau pierdute prin boală.

De altfel, principiul similitudinii îşi găseşte aplicare dintotdeauna şi în medi­cina alopată, pentru că vaccinurile, seroterapia şi endocrinoterapia nu sunt altceva decât nişte terapii asemănătoare celor homeopatice. Ideile lui Hippocrate au fost completate şi aprofundate de medicul saxon Samuel Hahnemann, care a trăit şi a lucrat la Sibiu, ca medic şi secretar al baronului Bruckenthal, guvernator al Transil­vaniei. Fapt demn de precizat, se pare că Hahnemann s-a inspirat mult în elaborarea concepţiilor sale homeopatice din medicina noastră populară.

De la Hahnemann şi până astăzi, remediile homeopatice – naturale şi diverse – au rămas aceleaşi: plante, minerale complexe, substanţe chimice anorganice (me­tale, metaloizi, baze, săruri, acizi), veninul de şarpe, unele secreţii patologice ale organismului etc.

De regulă, remediile homeopatice nu produc reacţii adverse. Dacă produc, totuşi, câteodată unele „tulburări de reactivitate” sau „patogenezice” la debutul tra­tamentului, acestea sunt trecătoare şi traduc începutul răspunsului favorabil al orga­nismului la preparatul homeopatic.

Homeoterapia se adresează unor afecţiuni numeroase şi pacienţilor de cele mai diferite vârste (de la sugari la octogenari sau nonagenari) şi de ambele sexe.

Este re­comandată:

  • în afecţiunile care nu răspund la alte metode terapeutice;
  • în cazurile în care remediile alopate (medicamentele de sinteză) sau chiar cele fitoterapeutice nu sunt bine tolerate de bolnavi (manifestate prin alergii, iritaţii gastrice, hepatite sau nefrite toxice);
  • în afecţiunile alergice (astm bronşic, eritem alergic, sinuzită alergi­că);
  • în tulburări funcţionale viscerale (cenestopatii);
  • în cazuri de nevroze;
  • în nevral­gii (nu în scop curativ, ci numai pentru prevenirea apariţiei de noi crize);
  • în unele boli cu evoluţie cronică (hepatită cronică, ulcer, hipertensiune arterială).